Am obţinut mărturia handbalistului Liviu Hossu, unul din ocupanţii microbuzului din care au murit trei juniori clujeni, în urmă cu cinci ani, pe podul peste Dunăre de la Vadu Oii. Hossu joacă handbal la Univesitatea Cluj şi a fost împrumutat recent la Minaur Baia Mare.
Liviu Hossu s-a aflat pe prima banchetă din microbuz, alături de victima Octavian Bogdan, în noaptea de 28 iulie 2006. Ni s-a destăinuit cu greu, datorită imaginilor cumplite care nu i-au dispărut nici acum din minte.
Tânărul handbalist mai este încă marcat de un detaliu aparent nesemnificativ, dar datorită căruia a rămas în viaţă. Înainte de accident a schimbat locul cu Octavian Bogdan.
„Ne-am oprit în benzinărie cu circa zece minute înainte de accident. Convenisem cu Tavi să stau eu la geam până la prima oprire, apoi să schimbăm locurile. La geam puteai dormi mai bine. În benzinărie m-am întins pe ambele scaune. Când a revenit de jos, m-am strâns pe locul din dreapta şi el a trecut la geam”.
Impactul a fost de-a dreptul devastator. Cu câteva minute înainte de miezul nopţii, un tir cu foi de tablă a izbit microbuzul, secţionându-l pe partea stângă.
„Aţipisem. Am auzit o bubuitură. Au explodat geamurile, ne-am frecat de parapet şi ne-am oprit după câiva metri”.
Prima tendinţă după accident a fost să fugă din maşină. A aruncat o privire lângă el. A încremenit.
„Am văzut doar umerii lui Tavi. Capul îi atârna în stânga. Nu i-am văzut pe ceilalţi colegi. Am fugit jos, fără să conştientizez prea multe lucruri”.
Au coborât jumătate din colegi în faţă, iar ceilalţi prin spate.
„Doar când a strigat alt coleg că Tavi e mort, am înţeles că totul e real”.
A apelat serviciul de urgenţă.
„Am întrebat şoferul din spate unde suntem, să le dau relaţii poliţiştilor”.
Au început să strige alţii că şi Bogdan Urian şi Mircea Coldea nu sunt bine.
„Mai aveam şi un rănit grav, pe Veres Arpad, de pe bancheta din spate. Era tăiat rău la umăr. A pierdut doi litri de sânge”.
Cineva trebuia să se ocupe de revenirea acasă
După câteva momente de zbucium, a fost printre primii care au decis că cineva trebuie să conducă grupul. Antrenorul părea a fi extrem de afectat de decesul băieţilor.
„Mi-am revenit din primul şoc. Am înţeles că trebuie să ne mobilizăm să trecem peste acest moment. Trebuia să ajungem acasă. Ne-am strâns cu toţii lângă maşină. Trebuia să fim tari. Şoferul avea braţul fracturat. Pe şoferii tirului nu i-am văzut”.
Au stat la audieri mai bine de trei ore. Erau epuizaţi fizic şi psihic.
„Ne-au cazat la un cămin de copii, după ce am dat declaraţii la poliţie. Nu am închis un ochi toată noaptea. Am început să vorbim cu colegul Emil Fărcaş, cu părinţii colegilor, să pregătim întoarcerea acasă.
Antrenorul Mircea Rusu părea extrem de afectat, chiar şocat.
„Nu ştiu dacă am reuşit să vorbim cu el în cursul nopţii”.
Dimineaţă au reuşit să vorbească cu părinţii victimelor.
„Tatăl lui Tavi m-a întrebat dacă a suferit. Am ţinut legătura cu părinţii. Ne-au trimis un autocar care ne-a transportat din Vadu Oii la Bucureşti. De aici am luat un tren până acasă”.
Luni de coşmar
A fost o noapte de coşmar. Dar nu a fost singura noapte albă.
„Nu am dormit câteva zile. Dar mai bine de jumătate de an nu am putut dormi ca lumea. Mă trezeam cu coşmaruri. Câţiva dintre noi au avut nevoie de psiholog”.
Apoi a fost alt moment greu, conducerea pe ultimul drum a colegilor decedaţi.
„Am fost prieteni foarte apropiaţi. A fost o despărţire dureroasă”.
Cât despre pedeapsă, faptul că şoferul tirului Florinel Danciuc a primit 3 ani de închisoare cu executare, doar acum, consideră că în sfârşit victimele pot fi liniştite.
„S-a făcut dreptate. Chiar dacă pe ei nu-i mai aduce nimeni înapoi”.
Nu a înţeles de ce a durat aşa de mult ancheta şi procesul.
„S-a prelungit atâţia ani fără nicio explicaţie rezonabilă”.
Nu crede că accidentul putea fi evitat.
„Nu a fost soarta. Au fost greşeli făcute de oameni. Poate nu trebuia să plecăm în acele condiţii”.
Este de părere că şi şoferii lor ar fi purtat o vină. Erau într-o stare inacceptabilă de obosiţi.
„Am întrâziat plecarea de la Costineşti, cu cel puţin patru ore, ca să mai stea câteva ore la plajă cu una din prietenele lor. Veniseră dimineaţă de pe drum”.
Astăzi nu ar mai fi acceptat să circule în acele condiţii.
„Acum aş refuza să merg cu şoferi obosiţi. Unul din ei era palid. Putea să se întâmple oricând ceva rău”.
Noroc pentru el, dar şi întâmplare nefericită, că a apucat să schimbe locul, chair înainte de accident.
„A fost un noroc din partea mea. M-a ajutat Dumnezeu. A fost însă şi o întâmplare nefericită. Mi-am pierdut atunci trei dintre prietenii mei cei mai buni”.
În concluzie, Luviu Hossu spune că accidentul i-a unit pe băieţii supravieţuitori.
„Oricum eram foarte apropiaţi, dar accidentul ne-a strâns şi mai tare. Ne întâlnim frecvent, la 2-3 săptămâni, câţiva din cei care am fost în acel moment în acel microbuz, pentru a fi împreună”.
Au rămas în aceeaşi echipă încă doi ani, timp în care au câştigat şi un campionat naţional de juniori. În plus, participă în fiecare an la un turneu comemorativ, în amintirea foştilor colegi.
„Astăzi, doar 4 din cei 16 ocupanţi ai microbuzului mai joacă handbal”.
0 Responses to “I-am văzut doar umerii lui Tavi”