Douăzeci de ani de activitate revoluţionară şi cincizeci de viaţă nu-s de colea. Aşa că merită o privire mai atentă de sărbători. Să facem aşadar o mică mărturisire, între două ture de spionaj, pe lângă caravana de merţane negre ale SPP, de lângă domiciliul cosaşului- filosof din munţii guvernului, aflat în permisie de sărbători. De fapt eu nu sunt ziarist şi am vrut întotdeauna să fug din ţară. Ce să faci în fundul ăsta de lume fără perspective? Să te uiţi la mafioţii din administraţie, cum prosperă şi te sfidează, chiar şi când sunt arestaţi?
Că rudele au început să dea semne de nervozitate să mai tot cotizeze la formarea mea profesională veşnică, de la noul loc de muncă. Nu-s nici ziarist, nici muzician, nici inginer. Nimeni nu ştie ce sunt de fapt, nici chiar eu.
S-o luăm cronologic. Am vrut s-o tund încă din liceu. Mai apoi şi în facultate. Acoperirea de jurnalist a venit dintr-o întâmplare. Să vedem cum.
Prima dată când am vrut s-o tai, cu un grup studenţesc de folclor, s-a băgat pe fir guvernatorul centrului universitar. M-a considerat element periculos şi nu m-a lăsat în turneu în străinătate cu prietenii. „Ăsta nu mai vine înapoi din Elveţia”. Eu nu am plecat, alt coleg bracist a rămas acolo fericit, în locul meu.
Am încercat şi ca arbitru de sport unic. Cel rege. Acolo m-au depistat alţi securişti că nu înţeleg cauza partidului. „Trebuie să te pricepi să trânteşti meciuri, e şi aia o artă”, spunea cu emfază unul din formatorii generaţiei de aur. Nu poate fi primit oricine în elită.
Am încercat şi meseriile de lăptar, croitor, lăcătuş. Am încercat şi ca revoluţionar. Din păcate guvernatorul m-a depistat şi la frontul studenţesc şi a trebuit să caut altceva. Consultanţii de specialitate mi-au recomandat ceva mai impresionant pt CV. Nu te poţi duce în vest ca simplu cetăţean, că te pun doar la zugrăvit sau cules de castraveţi.
Am testat şi zona privată. M-au atenţionat că nu sunt pe lista ziariştilor care pot falimenta fără probleme firmele cu datorii la stat, pentru a face altele mai potente. După un eşec răsunător, în distribuţia de ziare de centru, am promis s-o las moartă cu afacerile.
Nu l-am ascultat pe frăţior. Să las naibii naţia şi să fac cu el o partidă de polo cu sârbii. Îi invidiez prea târziu viaţa liniştită şi îndestulată pe alte meleaguri.
Mai era o şansă, ca jurnalist. Puteai fi trimis la un moment dat ca şi corespondent, fie şi în teatru de război. Zis şi făcut. Fuga la şcoală, în Capitală, că afară nu merge cu şcoala vieţii. Pretextul oficial era întâlnirea cu un prieten din copilăria de pe Valea Oltului. „Ardei gras” dă la proba practică doi de 10. Speram să trec de test, da nici chiar aşa. Ce mare lucru să găseşti un ghiozdan scump cât un candelabru, în prima zi de şcoală, în Piaţa Revoluţiei, la doi ani de la lovitura de stat.
Nu s-a prins nimeni că nu am nicio treabă cu domeniul. Doar o trambulină spre libertate. Până când pe la al 10-lea ziar, guvernatorul e iritat iar, acum că i-am deranjat şeful. Voia să-l dărâme el, nu presa. Ce mare chestie că au mâncat şi ei bine, tpţi emanaţii, cu preşedinte şi premier la un loc, la un restaurant clujean şi a plătit fraierul de contribuabil, întrebat postfactum. Afară de la ziarul opoziţiei, atât eu, cât şi materialul de diletant.
Fata care-i purta vorbele guvernatorului a fost mai categorică decât trepăduşii de servici, care s-au limitat doar să-mi recomande să-mi schimb profilul profeisonal de pe fbk. „Tu încurci vipurile. Ţii demnitarii din activitate. Nu pot lucra din cauza ta”, m-a pus Despina pe gânduri multă vreme.
Pe la al 15-lea ziar a mai apărut o ocazie. Urma să se facă redacţie regională. Şefii merg la team building cu mogulul în ţări exotice. Nu am fost pe lista adevăraţilor candidaţi. S-au prins şi ăştia. Mai încercăm.
La al 20-lea ziar a mai fost o şansă irosită. A venit patron unu de la o echipă de fotbal de cupa campionilor. I-am rătăcit numele şi i-am tras-o din greşeală. Cum să nu te dea afară? Normal că a fost supărat, în ziarul lui, să-l faci de râs în faţa amantei. Că şi-a pierdut maşinile, pentru că nu mai avea bani. Taman când se întorcea din Dubai din concediul de vis.
După alte încercări ajung în sfârşit moca cu un cor de copii, chiar în inima Europei. Îi păcălesc şi pe ăia. Acreditare în engleză, acces la internet, cafea naturală şi fursecuri non stop. Doar jurnalişti autentici, străini, că românii nu sunt interesaţi de gen. Cum să fugi la centrul de azil? Ameţit de laurii gloriei (copiilor) am uitat de ce plecasem şi am revenit acasă. M-am trezit din vis doar în graniţă, când răcnea un vameş în dulcele grai, după suveniruri.
După alte încercări ajung la guvern cu aceiaşi copii la colindat. Dacă îi trimite şi pe ei afară, ca pe alte vipuri? Şi am iar ocazia s-o tund. Nu i-au trimis. Iar guvernatorul nu a ratat prilejul să-mi arate obrazul la o conferinţă de presă. „Eu te-am ajutat să-i cânţi premierului Termopan la ureche, tu mă hărţuieşti”, mi-a spus când am dat buzna peste cabana sa de pe Valea Someşului.
Am mai făcut o tentativă de evadare şi după testul răbdării şi pe la alte tabloide, am schimbat din nou domeniul. Justiţia e bântuită de străini, atât prin săli, unde pedofilii fac coadă la împărţit certificate de bună purtare, cât şi prin birouri, unde olandezii măsoară temperatura reformei. Negativă de principiu. Ocazie să încercăm evadarea. Degeaba. Pe ăştia nu-i păcăleşti. Un singur ziarist clujean are uşile deschise prin palat. Şi nu sunt eu acela.
Comemorarea revoluţiei. Pardon, am stabilit că a fost lovitură de stat. Nici nu contează, că-s tot ei, pregătiţi de decenii. O nouă ocazie. O abordăm dintr-o perspectivă imposibilă. De ce n-au stat cuminţi la locurile lor? Cine se prinde că totul a fost regie? Străinii vin din nou. Le place să vadă morţi reali. Nu iese nici acum. Pe mine nu mă caută nimeni. N-ai certificat de revoluţionar, nu exişti.
A mai fost o ocazie, da nu a ieşit nici asta. Am prins un mafiot de calitate extra, din baronii locali care şi-au tras pe persoană juridică fostele uzine tovărăşeşti. Top 300, cetăţean de onoare, afaceri prospere auto şi comerţ. Cu un material cu ăsta dădeam sigur lovitura şi mă căutam străinii. Degeaba. Nimeni nu publică cu oamenii de care şi şefii poliţiei se tem. Chiar dacă cu întârziere de opt ani, tinerii din judecătorie s-au făcut că nu mai înţeleg bine codul secret de ka Victoria. L-au pus să ducă gardul vecinului la loc. Îşi făcuse încă o reprezentanţă auto pe proprietatea omului, sus pe deal.
Poate ocazia cea mai bună de a emigra a fost întâlnirea cu Aspazia, celebra amantă plantată în ograda vipurilor arestate. Când ne-am văzut amândoi faţă în faţă, pe trotuarul DNA, am fost aşa de surprinşi, ca doi tineri nevinovaţi, încât am uitat de ce ne aflam în acel loc. În loc de interviul carierei, care putea salva cele două decenii, cu ecouri şi aprecieri în presa străină, putea să se lase cu o nouă demitere. Măcar să-mi fi făcut o poză cu ea, mai îndulceam rateul.
Deci vom mai încerca. Am mai păcălit ceva patroni. Noroc că ăştia nu-s prea interesaţi să-şi cunoască toate podoabele. Nu s-au prins că nu poţi fi veşnic reporter. După 20 de ani, un ziarist român normal de tranziţie devine şef, patron de gazetă sau primar. Sau schimbă meseria. Cine mai poate merge la conferinţe de presă în pragul pensiei? Are dreptate editorialistul- globtrotter fără bacalaureat. E cam jenant să stai lângă studente practicante, fără să te gândeşti la cu totul altceva decât la meserie.
Prevăzători, am asigurat şi continuitatea sponsorilor. Că după dispariţia unei generaţii altruiste, cine mai cotizează la facturile restante de la bloc? Ca mâine vin fetele din turneu şi vor putea prelua ele povara cheltuielilor de întreţinere, de pe umerii părinţilor şi a socrilor.
Şi dacă mai schimbăm ceva ziare, ajungem inevitabil în Cartea Recordurilor. Mai încercăm. Încă zece, douăzeci de ani. Oare vin ei, agenţii constatatori, sau trebuie să ne deplasăm personal să ridicăm premiul la Londra?
Comentarii